Nu aveam de gând să fac o postare prea curând. Dar, tocmai am văzut un documentar pe TVR despre satele părăsite din Romania și m-a pus pe gânduri.

Ceea ce m-a “atins” și m-a facut să scriu a fost o bătrânică pe care a adus-o în vizită la casa ei copilul ei. Se putea vedea tristetea pe chipul femeii. Parcă ar fi mai stat. Drept amintire sau conxiune cu casa ei, a luat, în grabă, două obiecte. Ce credeți? Un tablou cu “Nașterea Domnului” și un bibelou cu o pasăre, probabil un porumbel, nu s-a văzut prea bine.

Femeia era un caz fericit. Că a avut copii și a venit la oraș. Dar alții nu au pe nimeni sau cine știe unde sunt copii sau au ales singurătatea pentru că nu se pot desprinde de “casa” lor. Care, drept vorbind, nu e vreun lux, chiar au condiții foarte grele. Nu au apa curenta, poate nici electricitate … trebuie să aducă apă de la distanță etc.

Când pleci pentru câteva zile de acasă, la întoarcere te simți de parca la tine e cel mai bun si frumos loc. Nici nu contează condițiile. Oare cum se simt oamenii aceștia? Ce o fi în sufletul și mintea lor având în vedere că știu că nu vor mai veni niciodată “acasă”?

Documentarul era din 2024, când erau ~126 de localități părăsite. Acum probabil sunt mai multe. Până la urmă nu știu dacă este atât de rău…. Unele orașe se dezvoltă, alte  sate sunt părăsite… Din ce am reținut: localitățile parasite erau în județele Tulcea, Alba, Buzău. Probabil sunt multe alte județe.

Părerea de rău nu ar fi că se întâmplă neapărat asta, ci că mai sunt persoane care rămân singure… Oare ce se întâmplă cu aceste terenuri? Rămân ale statului? Sau vin peste niște ani rude care să revendice pământul / ruinele caselor?