lumeavioletei

Nu aveam de gând să fac o postare prea curând. Dar, tocmai am văzut un documentar pe TVR despre satele părăsite din Romania și m-a pus pe gânduri.

Ceea ce m-a “atins” și m-a facut să scriu a fost o bătrânică pe care a adus-o în vizită la casa ei copilul ei. Se putea vedea tristetea pe chipul femeii. Parcă ar fi mai stat. Drept amintire sau conxiune cu casa ei, a luat, în grabă, două obiecte. Ce credeți? Un tablou cu “Nașterea Domnului” și un bibelou cu o pasăre, probabil un porumbel, nu s-a văzut prea bine.

Femeia era un caz fericit. Că a avut copii și a venit la oraș. Dar alții nu au pe nimeni sau cine știe unde sunt copii sau au ales singurătatea pentru că nu se pot desprinde de “casa” lor. Care, drept vorbind, nu e vreun lux, chiar au condiții foarte grele. Nu au apa curenta, poate nici electricitate … trebuie să aducă apă de la distanță etc.

Când pleci pentru câteva zile de acasă, la întoarcere te simți de parca la tine e cel mai bun si frumos loc. Nici nu contează condițiile. Oare cum se simt oamenii aceștia? Ce o fi în sufletul și mintea lor având în vedere că știu că nu vor mai veni niciodată “acasă”?

Documentarul era din 2024, când erau ~126 de localități părăsite. Acum probabil sunt mai multe. Până la urmă nu știu dacă este atât de rău…. Unele orașe se dezvoltă, alte  sate sunt părăsite… Din ce am reținut: localitățile parasite erau în județele Tulcea, Alba, Buzău. Probabil sunt multe alte județe.

Părerea de rău nu ar fi că se întâmplă neapărat asta, ci că mai sunt persoane care rămân singure… Oare ce se întâmplă cu aceste terenuri? Rămân ale statului? Sau vin peste niște ani rude care să revendice pământul / ruinele caselor?

Recent, am văzut un film pe Netflix, ceea ce nu s-a mai întâmplat în ultimul timp. M-a atras titlul, dar și trailerul.

Povestea este despre o tipă care se îndrăgostește. Până aici nimic special…
O femeie căsătorită care se îndrăgostește de un bărbat prezentat într-un manuscris…

Femeia începe să caute locurile prezentate în carte și, mai ales, persoanele. Surprinzător, începe să trăiască ceea ce se povestește în manuscris.

Povestea se termina ciudat, dar eu cred că merită să îl vizionați.

Nu sunt neaparat un fan al filmelor turcești, dar am văzut câteva filme interesante de-a lungul timpului.

CLANUL este cel mai tare serial românesc pe care l-am văzut până acum! M-a prins de la primul episod. Acum, este aproape la finalul celui de-al treilea sezon, și, pentru că l-am pierdut în vreo câteva săptămâni, pentru că viața de adult este plină de lucruri neprevăzute, având această mini-vacanță de 1 decembrie, am zis că e momentul să recuperez și să văd ce se mai întâmplă cu Tudor, David Pribeagu, Costoiu și Măcelaru.

La un moment dat, totul o să se afle, dar se mai întâmplă și chestii neprevăzute.

Eu am vizualizat conținutul atât pe telefon, în aplicația mobilă VOYO, cât și pe smart TV.

Dacă nu ai testat până acum VOYO, o poți face pentru 7 zile. Ai nevoie de un card bancar pe care să-l folosești la crearea contului din contul căruia ți se va retrage doar 0,05 euro – pentru validarea cardului.

Pe VOYO mai sunt și alte seriale românești – cel mai nou serial, VOYO Original – GROAPA , care mi se pare foarte interesant. Este următorul pe lista mea de vizualizat în luna decembrie. Am văzut doar vreo 2 episoade, când a fost difuzat pe TV. Acum este disponibil doar online.

Am văzut că mai există foarte multe serialele precum Îngerașii, State de România, Inimă de țigan, toate sezoanele Las Fierbinți, blockbustere străine, dar și conținuturi atât din producții minore, cât și locale.

Cel mai tare mi se pare faptul că poți viziona o mulțime de programe PRO TV cu până la 7 zile înainte să apară pe TV, ca de exemplu: Săriți de pe fix, Imperiul Leilor, Visuri la cheie, Romania te iubesc.

Acum că am văzut cum se termină sezonul 3 înainte să apară la TV, aștept cu nerăbdare sezonul următor! Oare de ce vor mai fi în stare Magda și Bebe Măcelaru pentru copilul lor?

Am reușit!

Crearea unui blog personal a fost de mult în capul meu și era o dorință care era atât de departe. Parcă era ceva la care visam, dar nu o vedeam concretizându-se. De ce? Pentru că nu îmi plăcea să fac compuneri când eram în scoală. Pentru că am crezut că eu nu mă pricep la asta. Pentru că nu am fost educată în acest sens și nu am văzut pe nimeni din familia mea care să aibă vreo tangență cu arta scrisului.

Cu toate astea, pe 7 iulie 2014 am reușit să fac un blog și să scriu un articol de bun venit și să pun un formular de contact. Aici este tentativa de blog. După cum se vede, am păstrat tema și primul articol 🙂 Deocamdată.

Un alt motiv pentru care nu am am început să scriu a fost pentru că nu știam de unde să încep. Ce să creez? Ce să povestesc? Am eu ce să-i învăț pe alții? Fac eu ceva destul de interesant încât să intre alții să mă citească?

Timpul a trecut. Viața s-a întâmplat. Un nou cerc s-a deschis și am ajuns, iar, în același punct. De data asta profiți? Ai curaj? Mi-a mai trebuit încă vreo 2 ani și jumătate să mă apuc de treabă!…

Îmi mulțumesc mie că am depășit această frică și am început să scriu. Nu te aștepta să fie un conținut extraordinar, dar îmi voi da silința să creez conținut interesant.

Mulțumesc celor care mi-au dat un imbold în acestă direcție, mulțumesc celor care au crezut și celor care n-au crezut în abilitățile mele de creator.

Mulțumesc celor care m-au ajutat să creez povesti, amintiri, celor care mi-au dat despre ce să scriu, celor care m-au frustrat sau înfuriat, celor care m-au dezamăgit, tuturor celor pe care i-am întâlnit personal sau doar în online, prin intermediul scrisului/scrierilor lor, pentru că toți m-au ajutat să evoluez. Și să ajung aici.